Atotprezenţa lui Dumnezeu şi spaţialitatea creaturilor

Spre deosebire de atributul eternităţii, la care am văzut că există o înţelegere independentă de aceea a timpului, în cazul supraspaţialităţii, sau atotprezenţei lui Dumnezeu, nu o putem gândi decât relativ la spaţiu. Acest lucru nu înseamnă că atributul atotprezenţei este lipsit de conţinut ontologic; dimpotrivă, el este o condiţie necesară a absolutităţii, o consecinţă a plinătăţii supra-existenţei divine. El este exprimat limpede în cuvintele Sfintei Scripturi: ''Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui ţ211 si mă va ţine dreapta Ta. Si am zis: "Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte luminadimprejurul meu". Dar întunericulnu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina'' (Ps.138, 7-12), profetul Iona caută să fugă de la faţa lui Dumnezeu, dar nu are unde să se ascundă: nici pe mare, nici în pântecele chitului şi nici la umbra vrejului de fasole; de asemenea în rugăciunea adresată Duhului Sfânt: ''Împărate ceresc, Mângâietorule, Care pretutindenea eşti...''

Stiinţa priveşte mişcarea, spaţiul şi timpul ca dependente între ele, în sensul în care, dacă socotim mişcarea şi timpul ca fundamentale, spaţiul devine o realitate derivată, el ne apare ca ceva ce este descoperit, sau produs, sau cucerit ca urmare a mişcării, în timp. Această paradigmă gnoseologică este sursa determinismului în ştiinţă şi a predestinaţionismului în teologie. Dacă acceptăm, însă, un statut ontologic independent pentru fiecare în parte, se deschide calea pentru înţelegerea libertăţii.