Infinitatea lui Dumnezeu şi mărginirea creaţiei

Infinitatea este socotită, în general, o condiţie necesară a absolutităţii. Dacă absolutitatea poate fi conceptualizată, infinitatea este, în realitate, o expresie a neputinţei noastre de a conceptualiza orice. ''Nesfârşitele discuţii despre infinitul actual şi potenţial pornesc de la identificarea greşită a aspiraţiei continue spre absolut cu limita acestei aspiraţii. Infinitatea actuală a lui Dumnezeu este expresia neputinţei noastre de a exprima bogăţia plenitudinii, în care nu există un interval ( $\delta \iota \alpha \sigma \tau \eta \mu \alpha$) de parcurs, la capătul căruia să înceapă alt interval⁸². Cuvântul care descrie cel mai bine această plenitudine este $\sigma \tau \alpha \sigma \iota \varsigma$, stabilitatea, dar nu în sensul de încremenire, ci ''o stabilitate în sensul de persistare în fiinţa proprie [...] o stabilitate care nu exclude desăvârşirea''⁸³. Omul este chemat să se sălăşluiască în această plenitudine, dar el trăieşte într-o lume mărginită, în care stabilitatea este limitată, totul fiind supus mişcării transformatoare⁸⁴, care este susţinută de dorul după absolut⁸⁵. Conceptul de infinit potenţial este expresia acestui dor.Eternitatea lui Dumnezeu şi posibilitatea timpului

Eternitatea este o altă condiţie necesară a absolutităţii. Părintele Stăniloae arată că ''eternitatea nu poate fi lipsită de cea mai esenţială dimensiune a caracterului inepuizabil, care trebuie să fie în acelaşi timp o dimensiune a vieţii în plenitudine. O eternitate lipsită de viaţa liberă şi conştientă este în cel mai bun caz o eternitate ambiguă, lipsită de plenitudinea existenţei, deci în fond o falsă eternitate. Chiar eternitatea unei raţiuni pure este o monotonie care ucide şi este deci limitată. Eternitatea adevărată trebuie să fie calitatea unei subiectivităţi desăvârşite, căci numai aceasta este total incoruptibilă şi posedă dimensiunile cele mai esenţiale ale caracterului inepuizabil şi ale noutăţii infinite de manifestare: interioritatea şi voinţa liberă. Numai subiectul este total necompus, inepuizabil în toate posibilităţile sale şi liber''⁸⁶. Această plenitudine nu poate fi atinsă decât în comuniunea perfectă a Subiectelor perfecte. $\sigma \tau \alpha \sigma \iota \varsigma$ este totodată şi $\kappa \iota \nu \eta \sigma \iota \varsigma \ \upsilon \pi \varepsilon \rho \ \pi \alpha \sigma \alpha \nu \ \kappa \iota \nu \eta \sigma \iota \nu$ mişcarea deasupra oricărei mişcări. Mişcarea automată este identică cu încremenirea⁸⁷. În Dumnezeu nu există ''o depăşire a comuniunii realizate spre una mai deplină''. ''Numai pentru că este prin Sine plenitudinea mai presus de orice determinare şi devenire, de orice creştere şi descreştere, Dumnezeu a putut crea o lume destinată împărtăşirii de eternitatea Sa înţeleasă ca plenitudine a comuniunii interpersonale [...]. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înţelegerea timpului''⁸⁸. Despre sfinţi, ştim că se împărtăşesc încă de aici de o pregustare a eternităţii. Astfel, despre Melchisedec, cel ''fără tată şi fără mamă'', care ''nu are început zilelor, nici sfârşit vieţii'' (Evr.7, 3), Sf. Maxim spune că ''s-a ridicat peste timp şi fire şi s-a învednicit să se asemene cu Fiul lui Dumnezeu, devenind asemenea prin deprindere, adică după har, pe cât e cu putinţă, aşa cum credem că e Dătătorul harului după fiinţă'' iar Sf. Grigorie Palama spune că cel îndumnezeit devine ''fără început'' şi ''fără sfârşit''⁸⁹.

Spre deosebire de termenul infinit, despre care am văzut că nu are un conţinut ontologic, fiind doar expresia unei neputinţe a creaţurii, termenul eternitate este asociabil plenitudinei comuniunii intratreimice, iar participarea omului la eternitate înseamnă participarea lui la această comuniune, în care nu poate intra singur, ci numai împreună cu ceilalţi. ''iar deplin îl va avea pe Dumnezeu când va fi unit cu toţi semenii săi în iubire''⁹⁰. Această împreună comuniune a celor mântuiţi cu Sfânta Treime, şi cu întreaga creaţie îndumnezeită, în eshaton, poate fi asociată cu activarea, actualizarea întregii structuri $\lambda o\gamma o\iota$-ce a creaţiei. Eternitatea apare, din perspectiva creaţiei, ca o mulţime nesfârşită de relaţii actualizate în sânul ei; posibilitatea timpului decurge de aici, pentru că timpul ne apare ca o relaţie de ordine completă⁹¹, cea mai săracă relaţie completă pe care o poate imagina matematica.