Absolutitatea lui Dumnezeu
şi structura relaţională a creaţiei

Părintele Stăniloae spune: ''cea mai cuprinzătoare însuţ162 sire a lui Dumnezeu este absolutitatea. Ea înseamnă independenţa Lui de orice. El nu depinde de nimic şi toate depind de El. El e cu totul de Sine. El are în Sine existenţa ; mai bine zis plinătatea inepuizabilă şi nemicşorabilă a existenţei. El nu are nevoie de nimic din afară de Sine şi nu aşteaptă de la nimeni nimic. El nu se află prin fiinţă şi din nevoie cu nimic şi cu nimeni în relaţie ( $\sigma \chi \varepsilon \sigma \iota \varsigma$)''⁷⁰.

Dumnezeu Si-a dezvăluit această însuşire pentru prima dată lui Moisi, în teofania rugului aprins: ''atunci Dumnezeu a răspuns lui Moisi: Eu sunt Cel ce sunt'' (Ieş.3, 15). Despre această existenţă, Sf. Maxim spune: ''elinii, spunând că fiinţa lucrurilor există împreună cu Dumnezeu din veci şi că numai calităţile din jurul fiinţei le au de la El, susţineau că fiinţa nu are nimic contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă zicem că numai fiinţa dumnezeiască nu are nimic contrariu, ea fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora veşnicia. Fiinţa lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa. Deci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe de-a pururea sau să nu existe''⁷¹.

Teologia scolastică a denumit această calitate aseitate (ens a se). Părintele Stăniloae arată că scolastica nu a dezvoltat până la capăt această idee, pentru că ens a se înseamnă a nu implica nimic de obiect în existenţă [...], implică deci caracterul activ, subiectiv al unei existenţe veşnice [...] El e Tatăl prin excelenţă al tuturor [...] este Subiectul prin excelenţă, este Persoană absolut liberă''⁷². El nu suportă existenţa în mod pasiv, adică înţelesul exact al lui $\alpha \pi \alpha \theta \eta \varsigma$ atunci când e aplicat lui Dumnezeu (şi nu acela de nepăsător)⁷³. Fiind prin fiinţă mai presus de orice relaţie, în calitate de Subiect, ''poate intra prin voinţă în relaţie cu o lume pe care o creează şi o susţine benevol''⁷⁴. Din existenţa legilor rezultă existenţa unui subiect care să fie deasupra tuturor legilor, Subiectul pur şi suprem, Tatăl. Argumentaţia Părintelui Stăniloae, continuă prin afirmaţ174 tia că această calitate de Subiect trebuie să fie deplină, independent de existenţa sau nu a creaţiei, deci Tatăl trebuie cugetat împreună cu un Fiu etern, Care să fie şi El lipsit de orice obiectualitate. Relaţia între cele două Subiecte trebuie să fie dincolo de orice lege, deci nu poate fi decât una de iubire desăvârşită. Această iubire desăvârşită nu se poate închide între Ei (aceasta ar însemna contopirea Lor, cum se întâmplă în Filioque), astfel că trebuie să cugetăm şi al treilea Subiect. Iubirea intratreimică poate fi gândită în chip perihoretic, soluţie care salvează de triteism raţionamentul de mai sus. Cele trei Subiecte trebuiesc gândite ca fiind o Unitate, pentru că ''absolutitatea nu poate fi proprie unei substanţe compuse prin natura ei şi deci dominată de relaţia părţilor''⁷⁵. Dar pentru că noi, ca părţi ale realităţii creată benevol de El, obişnuim să numim tocmai această creaţie ca fiind, spunem despre Cel ce există prin Sine că este mai presus de fiinţă''⁷⁶

Termenul de persoană, pe care teologia modernă l-a generalizat, fiind folosit atât pentru a numi Subiectele Treimii, dar şi subiectele umane, desemna la început (lat. persona, el. $\pi \rho o\sigma o\pi o\nu$) faţa, sau masca unui personaj, sugerând o tendinţă spre sabelianism. Mutaţia semantică care s-a produs, a fost aceea că persona a rămas o mască, şi-a pierdut propriul conţinut semantic, însuşindu-şi înţelesul grecescului $\upsilon \pi o\sigma \tau \alpha \sigma \iota \varsigma$. Părintele Stăniloae a îmbogăţit, de asemenea, conţinutul semantic al acestui termen, utilizând unele intuiţii ale personalismului secolului al XX-lea, pe care le-a adaptat moştenirii patristice şi mai ales logosologiei Sf. Maxim Mărturisitorul. In acest fel, Părintele a evitat capcanele pe care le aminteşte Păr. Diac. Ioan Ică jr. : personalism existenţial (Berdiaev, Bulgakov, Yannaras, Zizioulas) sau ''metaontologie harică'' (Lossky, Panagopoulos)⁷⁷. Pentru Părintele Stăniloae, persoana este subiect, iar natura, ca obiect, tinde spre o stare ipostatică determinată. Rolul persoanei este de a activa ''intenţionalitatea spre comuniune'' sau dragostea; ''subiectul constă în manifestarea dragostei, dar însăşi natura tinde spre această manifestare a dragostei''⁷⁸.

''Intenţia lui Dumnezeu a fost ca şi omul să existe ca un eu ireductibil, capabil să-şi apere în relaţiile de comuniune vatra intimă a fiinţei sale''. Relaţiile dintre persoanele umane arată pe de o parte cât de strânsă poate fi comuniunea între ele, dar pe de altă parte ireductibilitatea eurilor, în chiar cea mai desăvârşită unire a lor⁷⁹. Iar în 1971, Părintele scrie: persoana e o realitate misterioasă în gradul suprem şi imposibil de definit numai ca iubire; ea este focarul tuturor însuşirilor, energiilor, manifestărilor...''⁸⁰.

Personalismul Părintelui a rămas în limitele patristice pentru că este ridicat pe logosologia maximiană⁸¹. Structura $\lambda o\gamma o\iota$-că a creaţiei este una a nesfârşitei bogăţii de relaţii şi sensuri coerente care se unsec şi se armonizează în Logosul suprem, care este Hristos; iar conceptul de persoană susţinut de către Părintele Stăniloae este singurul compatibil cu acest web, în raport cu care www-ul contemporan este doar o palidă imagine.