Mişcarea: Sf. Maxim vs. Origen

Problema mişcării ( $\kappa \iota \nu \eta \sigma \iota \varsigma$) a fost o permanenţă a filosofiei antice greceşti, soluţia ei variind între cele două extreme: cea parmenidiană (mişcarea este o imposibilitate logică) şi cea heraclitiană (''fluviul existenţei'' - $\pi \alpha \nu \tau \alpha \ \rho \eta \iota$), între fidelitatea faţă de paradigma metafizică dominantă şi nevoia de înţelegere mai profundă a realităţii imediate. Soluţia de echilibru a fost cea platonică, în care se acceptă că sufletul (cel înrudit cu $% \varepsilon \iota \delta \varepsilon$-le) este purtător de automişcare ( $\alpha \upsilon \tau o\kappa \iota \nu \eta \tau o\nu$ ), ceea ce îi conferă calităţile de nemurire şi de sursă a mişcării pentru alte lucruri⁴⁰ , mergând chiar până la afirmarea existenţei unui $\varepsilon \iota \delta o\varsigma$ pentru $\kappa \iota \nu \eta \sigma \iota \varsigma$⁴¹. Mai târziu, pentru Plotin, sufletul are o dublă orientare; prin întoarcerea feţei de la Unul ( $\tau o\ \varepsilon \nu$ ), el devine multiplu, şi astfel, generator de mişcare⁴².

Creştinismul nu a venit ca o altă soluţie pentru astfel de probleme. Înainte de Întrupare, adică înainte de producerea mutaţiei ontologice în structura creaţiei, chiar dacă $% \lambda o\gamma o\iota \ \sigma \pi \varepsilon \rho \mu \alpha \tau \iota \kappa o\iota$ reuşeau să indice întrucâtva sensul existenţei create, totuşi Sensul final nu era prezent în sânul acesteia, astfel că, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Rom.1, 22-23), oamenii au acceptat ca sensuri finale altfel de $\lambda o\gamma o\iota$, născociţi de mintea omenească. Pentru lumea elenistică ei au fost daţi de ceea ce am numit mai sus paradigma metafizică. Creştinismul nu oferă soluţii pentru problemele omeneşti care să aibă noimă ( $\nu o\eta \mu \alpha$) în această paradigmă: ''cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie'' ,''Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie'' (1 Cor.1; 18, 23). Cauza epistemologică a oricărei erezii ar putea fi chiar această persistenţă într-o paradigmă, într-un ansamblu de sensuri şi legături din care lipseşte lucrarea Dumnezeului Celui Viu. Aceasta a fost şi problema cu care s-au confruntat primii filosofi creştini, adică acei scriitori bisericeşti care, nevoind să rupă legătura cu Biserica, au căutat să construiască o punte de legătură cu înţelepciunea acestui veac: Sf.Iustin, Clement Alexandrinul, Origen. Succesele sau insuccesele lor nu au depins atât de mult de tipul de învăţătură filosofică pe care au încercat să-l creţ109 stineze, cât de modul de abordare al problemei, adică de renunţarea la paradigma metafizică.

In cazul lui Origen se pare că acest lucru nu s-a produs. Condamnarea lui la Sinodul endemic din 543 de la Constantinopol, despre care s-a spus că ar fi vizat mai curând origenismul, adică influenţa operei lui asupra altor teologi, poate fi înţeleasă chiar în acest sens. Pentru că alternativele ipotetice⁴³ cu conţinut eretic au fost îmbrăţişate ulterior de origenişti tocmai ca urmare a rezonanţei cu structura paradigmatică metafizică. ''Origenismul vrea să fie creştin, dar nu reuşeşte să se sustragă influenţelor elenist-gnostice [...] Faptul dominant prin care spiritele ies din unitate şi se readună în ea este libertatea voinţei şi prin aceasta vrea să fie creştin [...] Dar ce fel de libertate este aceea care le readună pe toate [...] apoi le face să cadă iarăşi din unitate, şi aşa, la nesfârşit, conform unei legi implacabile''⁴⁴ spune Părintele Stăniloae. Se remarcă una din determinaţiile paradigmei metafizice, anume aceea că mişcarea în istorie nu poate fi decât ciclică. După Sherwood, Sf. Maxim ar fi evitat să combată în Ambigua consecinţele hristologice ale ereziilor origeniste⁴⁵. Părintele Stăniloae arată, însă, că tocmai susţinerea pe care monoenergismul o avea în origenism l-a îndemnat pe Sf. Maxim să aducă în discuţie o operă care fusese condamnată deja, cu un secol în urmă⁴⁶.

În Ambigua 7, Sf. Maxim tâlcuieşte un fragment din ''Cuvântul 14 despre iubirea de săraci'' al Sf. Grigorie Teologul: ''... noi, care suntem partea lui Dumnezeu şi am curs de sus, să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El''. O hermeneutică facilă (marcată de criteriile metafizicii) ar putea identifica aici: Unitatea originară (Henada), mişcarea păcătoasă cauzată de o plictiseală metafizică ( $\kappa o\rho o\varsigma$), transformarea spiritelor în suflete, în funcţie de îndepărtarea lor de Henadă, prin crearea lumii corporale şi legarea lor de trupuri; la urmă, restaurarea universală ca urmare a mişcării retrograde şi reabsorţia spiritelor în Henadă. După prezentarea unei astfel de hermeneutici, Sf. Maxim arată că dacă spiritele din Henadă ar fi de o fiinţă cu Unul, nu ar putea suferi mişcarea, întrucât aceasta este posibilă numai pentru cele care şi-au primit existenţa din nimic⁴⁷. O consecinţă logică a ideii de restaurare a stării iniţiale este, după cum am văzut, aceea că nu există nici un motiv ca toată istoria să nu se repete ciclic. In cazul în care această ciclicitate este dată de o legitate implacabilă; ''ce ar putea fi mai jalnic [...] decât a nu avea şi spera nici o temelie nemişcată pentru fixarea lor în bine ?'', în timp ce în cazul în care căderile sunt datorate libertăţii: ''dacă ar spune că pot să se oprească, dar nu vor'', ''în cazul acesta Binele nu va fi dorit de ele pentru el, ca bine, ci pentru contrariul lui, ca unul ce nu e vrednic de iubire prin fire, sau în mod direct''⁴⁸. Sherwood identifică în acest loc un argument prin reducere la absurd: ''întotdeauna va fi o posibilitate de alegere între bine şi rău: dorinţa de a experimenta este un motiv (suficient) pentru a determina alegerea răului''⁴⁹, ergo: întotdeauna va fi ales răul; dar pentru că, prin definiţie, acesta nu poate fi dorit la nesfârşit, eşecul va determina în final alegerea binelui⁵⁰. Concluzia amintită mai sus se deduce de aici. Din absurditatea ei, rezultă absurditatea premisei (QED).$\blacklozenge$

Elementul esenţial în analiza mişcării făcută de către Sf. Maxim este acela că nici un lucru creat nu poate ''să fie sau să devie după fiinţă fără relaţie sau calitate ( $\alpha \pi o\iota o\nu$)⁵¹. Acest lucru înseamnă că mişcarea creaturilor nu poate înceta, după cum nu poate fi vorba de o existenţă a lor anterioară mişcării. Pentru a exprima acest lucru, am văzut că el introduce înţelesul de patimă pozitivă⁵² . Plecând de la acest înţeles, Sf. Maxim îl tâlcuieşte pe cel al libertăţii ( $\alpha \upsilon \tau \varepsilon \xi o\upsilon \sigma \iota o\nu$), care, pe de o parte a fost poarta prin care a intrat la noi ''stăpânirea stricăciunii''⁵³ (al cărui efect pervers a fost acela de a plăti exerciţiul libertăţii, tocmai cu roadele ne-libertăţii, patimile în sensul restrâns) şi care, în această stare, nu se poate exercita după fire, decât într-un singur fel: Dar nu cum Eu voiesc, ci cum Tu voieşti'' (Mt.26, 39), deci prin alegerea liberă a patimei pozitive, evitându-se astfel şi suportarea patimilor în sensul restrâns. Acest argument nu diferă foarte mult de cel prin reducere la absurd de mai sus. Diferenţa este însă esenţială, pentru că în primul caz libertatea are de ales între $\alpha \pi o\iota o\nu$ şi noutatea determinaţiilor sau relaţiilor multiple, caz în care pericolul plictiselii metafizice este inevitabil, pe când în argumentaţia pozitivă alegerea se face între patima pozitivă şi fuga de aceasta (fugă urmată de consecinţele amintite mai sus); desigur, plictiseala metafizică este legată de o sărăcie a determinaţiilor sau relaţiilor, de unde se poate trage concluzia că un suflet purificat ( care are discernământul necesar) va căuta să aleagă patima pozitivă, întrucât fuga aduce, în sine, o sărăcire a determinaţiilor, un deficient de existenţă.

Tot aici, Sherwood arată: ''logosul natural ( $\lambda o\gamma o\varsigma \varphi \upsilon \sigma \varepsilon \omega \varsigma$), voinţa naturală, natura de o parte, iar de cealaltă parte: modul de existenţă, voinţa gnomică, alegerea, persoana. Auto-determinarea şi libertatea ţin în primul rând de natură, şi numai în mod derivat de persoană [...] O plictiseală de un bine cunoscut cu adevărat devine de neconceput, pentru că experienţa răului nu este o împlinire a naturii. Răul este propriu-zis non-existenţă ( $\alpha \nu \upsilon \pi \alpha \rho \xi \iota \alpha$). Experienţa lui nu poate forma un ingredient necesar al dorului nostru după bine, care este prin sine de dorit''⁵⁴.

Tâlcuind fragmentul amintit din Sf. Grigorie, Sf. Maxim arată că în Dumnezeu ''sunt fixate ferm raţiunile tuturor [...] El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor [...] Fiecare îşi primeşte existenţa efectivă la timpul potrivit''⁵⁵. ''Deci fiecare dintre îngeri şi dintre oamenii mintali şi raţionali este şi se numeşte parte ( $\mu o\iota \rho \alpha$) a lui Dumnezeu prin însăşi raţiunea după care a fost creat, care este la Dumnezeu⁵⁶.