Cunoaşterea raţională
şi importanţa ei în cadrul Revelaţiei

In legătură cu opacizarea creaţiei ca urmare a căderii protopărinţilor, Părintele Stăniloae arată că neascultarea, mândria şi pofta egoistă au produs o restrângere a cunoaşterii lui Dumnezeu, ca şi o restrângere a modurilor de manifestare ale acesteia. ''Cunoştinţa restrânsă e adaptată înţelegerii lumii ca ultimă realitate [...], pasiunilor şi mândriei umane, sub puterea cărora a căzut [...]. Ea vede în creaţie un vast obiect opac şi ultim fără nici o transparenţă, fără nici un mister, care o depăşeşte''. Această cunoştinţă este adaptată omului nedezvoltat duhovniceşte, în acelaşi timp înhibând această dezvoltare. Ea are aparenţa unei completitudini, în sensul indicat de afirmaţia ironică din Facere: ''Iată acum Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul'' (Fac. 3, 22). ''Greutatea de a cunoaşte caracterul transparent al creaţiei şi al persoanei proprii [...] vine şi din faptul că acestea nu pot opri procesul de corupere'' care se sfârşeşte prin moartea biologică. Numai prin Hristos, ca Dumnezeu întrupat, părţile divergente ale Creaţiei se recompun, făcând posibilă viitoarea transfigurare. Părintele subliniază, însă, faptul că în viziunea ortodoxă, lumea nu a luat un chip total opac, iar cunoaşterea nu s-a restrâns cu totul la o cunoaştere adaptată unei astfel de opacităţi complete²⁸.. ''Lumea devine netransparentă [...] nu numai prin faptele oamenilor, ci şi prin actul lui Dumnezeu, Care-Si retrage unele energii ale Lui din ea''. Oamenii nu mai văd lumea ca grădină prin care ''umblă Dumnezeu'' (Fac. 3, 8). Pe de altă parte, iadul este un loc în care opacizarea duce la ''întunericul cel mai dinafară'' (Mt. 8, 12), la ''o îngrămădire de umbre halucinante purtate de mişcări haotice''²⁹.

Părintele Stăniloae a introdus, cu referire la materie, noţiunea de raţionalitate plasticizată. Această intuiţie a Părintelui a fost contemporană cu strigătul de uimire al fizicienilor, care, ajungând cu investigaţiile privind structura materiei la o anumită profunzime (v.infra), au avut senzaţia că acolo se reflectă cumva chipul sufletului omenesc. Explicaţiile Părintelui trimit la sinonimele concret, palpabil, sau vorbesc de plasticizare ca şi ''chip al nesfârşit-de-complexei raţionalităţi divine''. Trupul omenesc este ''cel mai complex sistem de raţionalitate plasticizată''. In acest timp, sufletul este diferit de raţionalitatea plasticizată, fiind una conştientă, vie, depărtând şi trupul de la calitatea de a fi o simplă raţionalitate plasticizată. Sufletul este produsul Spiritului conştient etern Care, prin gândirea principiilor raţionale ale materiei şi plasticizarea lor, creează - legat de acestea - ceva care să gândească de asemenea aceste principii³⁰. Sufletul are capacitatea de a aduna şi influenţa, prin intermediul trupului, întreaga lume, în care este inclus şi el însuşi. Aducerea la existenţă a sufletului s-a făcut printr-o reduplicare a Spiritului Creator în planul creat şi nu prin simpla gândire şi poruncă a Lui. Caracterul de a fi Subiect al lui Dumnezeu se transferă implicit şi omului, împreună cu determinaţia necesară a oricărui subiect, adică chemarea la dialog³¹. Temeiul dialogului Dumnezeu-om se află în însuşi dialogul dintre Subiectele divine. Conştiinţa creată este adusă la existenţă în legătură cu realitatea plasticizată a lumii, pe care, după Creaţie, Logosul continuă să o gândească şi să o conducă spre starea în care această conştiinţă creată poate să existe şi să funcţioneze. Pentru aceasta, Dumnezeu se foloseşte şi de un impuls spre dezvoltare care există în raţionalitatea plasticizată şi a cărui existenţă a fost exagerată de teoria ateistă a evoluţionismului. Intr-adevăr, oricât de pregătită ar fi apariţia trupului uman de către această evoluţie naturală spre el, ca trup propriu-zis el nu poate exista decât odată cu sufletul, după cum nici sufletul nu poate pre-exista trupului. Acest început concomitent face de neînţeles trupul şi sufletul luate separat³². Din acest motiv, credinţa ortodoxă preferă să nu vorbească despre spiritul uman, ci doar despre suflet. Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul sufletul şi trupul nu se pot uni nici sub acţiunea unei forţe exterioare, nici ca urmare a unei afinităţi, ci doar prin Creaţia primordială şi apoi prin naştere³³. Trupul este un aparat de o sensibilitate nesfârşit de complexă, care poate percepe toată vibraţia lumii, după cum tot prin el se exprimă relaţia persoanei umane cu lumea. Prin trup omul se intercalează în intimitatea naturii, întrerupând procesele naturale şi stabilind legături voite - expresii ale libertăţii creatoare, prin existenţa căreia înţelegem că omul nu se poate reduce la existenţa trupului material ³⁴. Pe de altă parte, dacă omul ar fi juxtapunere a spiritului cu trupul, primul nu ar putea fi părtaşi puterilor pătimitoare, iar trupul nu ar putea fi părtaş calităţii de subiect. Credinţa răsăriteană acceptă cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, dar nu prin intermediul unui $\nu o\upsilon \varsigma$ separat de trup, ci al minţii, al cărei constituţie resimte faptul vieţii în trup, desigur, cu condiţia purificării prealabile a trupului. In cuvintele Sfântului Grigorie Palama: ''Cea mai mare rătăcire elină şi izvorul a toată necredinţa... este a ridica mintea nu din cugetarea carnală, ci din trupul însuşi, pentru a o face să se întâlnească acolo sus cu vederile mintale [...]. Nu vi s-a spus: ''trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt Care locuieşte în noi'' (1 Cor. 6, 19)? De ce a aşezat Dumnezeu mintea ( $\nu o\upsilon \varsigma$) în trup? A săvârşit prin aceasta un rău? Noi socotim că e un rău ca mintea să fie în cugetări rele, dar nu e un rău să fie în trup''. Pentru Sfântul Grigorie lăsarea minţii în cugetări abstracte, desprinse de fiinţa integrală a omului este o rătăcire de la calea spre Dumnezeu³⁵.

In urma acestui excurs prin viziunea Părintelui Stăniloae cu privire la constituţia omului, înţelegem o dată în plus importanţa teologică a trupului şi a întregii creaţii văzute, şi de aici importanţa cunoaşterii raţionale, ca modalitate esenţială de manifestare a Revelaţiei naturale.

In legătură cu raţiunile lucrurilor şi distincţia pe care o fac Sfinţii Părinţi între $\lambda o\gamma o\varsigma$ (raţiunea strictă, obiectivă) şi $\nu o\eta \mu \alpha$- $\nu o\eta \sigma \iota \varsigma$ (sensul), Părintele Stăniloae introduce distincţia între cunoaşter ea raţională strictă şi înţelegerea sensurilor printr-un act cunoscător sintetic şi direct - intuiţia. Aceste sensuri sunt date de legăturile nesfârşite şi mereu noi care se stabilesc între logosurile parţiale ale lucrurilor, logosuri care se adună în logosuri din ce în ce mai generale şi în care sunt cuprinse sensurile şi raţiunile componentelor, dar şi al celor cu care sunt legate. Sensul unic suprem al tuturor acestor sensuri este Logosul divin³⁶ ''Lumea se luminează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, care este sensul ei suprem. Lumea este deosebită de Dumnezeu, dar nu e despărţită de El nici în existenţa ei, nici în sensul ei''. Intre raţiunea strictă şi intuiţie nu este o prăpastie gnoseologică, ci raţiunea analitică este călăuzită de sensurile mai înalte descoperite de raţiunea intuitivă, progresând în cunoaşterea lucrurilor şi a legăturilor dintre ele, convingându-se ''la fiecare treaptă că nu a ajuns la explicaţia totală şi finală a realităţii''. In acelaşi timp raţiunea intuitivă reuşeşte să descopere sensurile mai înalte relative la fiecare treaptă atinsă de raţiunea analitică. Avem exprimat aici un optimism gnoseologic total, pe care, dacă l-am raporta numai la starea de fapt din zilele noastre, încă dominată de paradigma ştiinţei triumfătoare prin eşecuri (v.infra) ar părea chiar naiv. Dar el este fundamentat pe scrierile şi experienţa Părinţilor Bisericii, iar condiţiile în care el este operant sunt clar exprimate de Părintele Stăniloae prin expresia: ''omul care îşi trăieşte complet existenţa sa''.

Mai mult decât atât, această cunoaştere a raţiunilor lucrurilor nu este o ''disciplină facultativă'', ci omul are ''datoria faţă de Dumnezeu de a cunoaşte această operă [ce a fost] creată la nivelul capacităţii raţiunii umane de a o sesiza [...] în vederea căreia a creat pe om cu o raţ89 tiune adecvată ei''. Raţiunile lucrurilor posedă chiar o anumită permanenţă, necesară pentru posibilitatea raţiunii umane (caracterizată de o astfel de permanenţă) de a se adecva lor. Dar omul se foloseşte şi de mişcarea naturii, adecvând-o la nevoile sale, care sunt şi ele în permanentă schimbare³⁷. Faptul că omul poate trăi între lucruri şi le poate adapta permanent nevoilor sale, dovedeşte, potrivit Părintelui Stăniloae, atât raţionalitatea lucrurilor cât şi elasticitatea lor în cadrul unei raţionalităţi mai generale. ''Este imposibil să distingi ce este plasticitate sesizată prin simţuri sau ce este structură raţională în lucruri''³⁸. Omul reuşeşte să gândească şi să vorbească despre lucruri pentru că Dumnezeu le-a gândit mai întâi pe măsura omului. Această gândire şi vorbire a omului poate fi considerată un răspuns la vorbirea lui Dumnezeu către el prin lucruri. Prin îndemnul pe care Dumnezeu L-a adresat lui Adam de a da nume lucrurilor (Fac.2, 19-20), El a iniţializat dialogul cu omul. Activitatea onomatopoetică a omului este una constitutiv comunitară (o limbă, sau un limbaj, se învaţă prin efort, dar şi prin dialog cu alţii)³⁹.