Timpul liturgic

Dacă realitatea timpului liniar este , după cum am văzut, implacabilă, timpul liturgic nu este nici refugiu, ieşire din istorie, nici comemorare, nici nu poate fi considerat simplu ca adevărata realitate a timpului, în vreme ce liniaritatea ar fi o iluzie.

Noţiunea de timp liturgic nu este o invenţie iudeo-creştină, deşi realitatea sa ontologică a devenit posibilă numai după Întrupare. Ca invenţie , el aparţine civilizaţiei egiptene,şi a fost elementul definitoriu care l-a făcut pe Herodot să-i considere pe egipteni ''oamenii cei mai religioşi''. Ceea ce caracteriza timpul liturgic egiptean erau rigurozitatea, precizia obsedantă şi minuţiozitatea¹⁰¹, caracteristici pe care astăzi le regăsim în trăirea islamică a timpului. Aceste exagerări sunt datorate absenţei suportului ontologic fără de care totul se reduce la o comemorare, un spectacol.

Temeiul timpului liturgic este comunitar, iar comuniunea între oameni se fundamentează în structura $\lambda o\gamma o\iota$-că, care este esenţa timpului. Realitatea timpului liturgic este dată de realitatea împărăţiei Lui Dumnezeu despre care Mântuitorul spune fariseilor: ''Împărăţia Lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut şi nici nu vor zice: Iată, este aici sau acolo. Căci împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru''(Lc.17,20-21). Locul Împărăţiei este în Biserică, în trupul văzut al Logosului, Sensul spre care tind toate sensurile ( $\lambda o\gamma o\iota$-i) creaţiei. Timpul liturgic nu este un timp ciclic, ci este eonul în desfăşurare plenară spre deosebire de timpul liniar, care apare ca o desfăşurare a eonului. Este adevărat că timpul liturgic se proiectează în cel liniar ca un timp ciclic, dar nici imaginea spiralei nu este suficientă aici, pentru că sugerează un paralelism între timpul liniar şi cel plenar.

Timpul liniar, timpul simplu polarizat în trecut-(prezent)-viitor, are ca imagine antropologică ierarhia puterilor sufleteşti: cea raţională pentru trecutul ce oferă siguranţa, cea irascibilă pentru autarhia prezentului, iar cea poftitoare pentru nesiguranţa viitorului. Lucrare perihoretică a celor trei puteri în omul despătimit este, atunci, imaginea timpului liturgic.

Îndelunga răbdare a Lui Dumnezeu Care aşteaptă întoarcerea noastră nu vine dintr-o virtute naturală a eternităţii. Când Părintele Stăniloae arată că timpul este ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru''¹⁰², pleacă de la cuvântul Scripturii: ''Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el.''(Apoc.3,20). Aşteptarea Lui Dumnezeu înseamnă că El nu vrea să intre cu sila în inima noastră, adică pe calea timpului liniar. Iar libertatea acceptării noastre declanşează desfăşurarea plenară a timpului.