Creaţia din nimic, în timp

Ideea creaţiei ''ex nihilo'' nu a fost explicitată de la început în iudaism. Referatul biblic al Facerii, vorbind despre ''pământul netocmit şi gol'' (Fac.1, 2) putea lăsa loc speculaţiilor metafizice, ceea ce s-a şi întâmplat la contactul cu civilizaţia elenistică. Nu întâmplător, însă, tocmai atunci se produce prima mărturie biblică explicită: ''Rogu-te, fiule, ca,la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu...''(II Mac.7,28 )

''Ex nihilo'' a fost afirmat cu tărie în Biserică încă de la început⁹⁵, în legătură şi cu faptul că prima erezie care a atacat Biserica a fost gnosticismul. In sec. al III-lea, paradigma metafizică reuşeşte o adaptare la doctrina ''ex nihilo'' prin Origen, care susţinea, după cum am văzut, ideea unei creaţii din nimic a materiei, ca pedeapsă pentru căderea spiritelor.

Pr. Moşoiu analizează această învăţătură aşa cum apare la Sf. Maxim Mărturisitorul. ''Creaţia este total dependentă de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut independent şi transcendent faţă de creaţie''. Această deosebire fundamentală, care a fost descrisă în scolastică prin afirmaţia că nu există analogia entis, la Sf. Maxim este numită abis ( $\chi \alpha \sigma \mu \alpha$) şi descris prin categorii ca: deosebire ( $\delta \iota \alpha \varphi o\rho \alpha$), despărţire ( $\delta \iota \alpha \iota \rho \varepsilon \sigma \iota \varsigma$), distanţă şi separare ( $\delta \iota \alpha \sigma \tau \alpha \sigma \iota \varsigma -$ $\delta \iota \alpha \sigma \tau \eta \mu \alpha$), împrăştiere ( $\delta \iota \alpha \sigma \tau o\lambda \eta$)⁹⁶. Toţi aceşti termeni au avut importanţă în disputele hristologice, arată Lars Thurnberg.

Părintele Stăniloae arată că planul Lui Dumnezeu în legătură cu lumea este acela de a o îndumnezei. Desigur, îndumnezeirea vizează în primul rând pe om, dar acesta nu poate fi privit izolat de restul creaţiei. Numai pornind de aici se poate înţelege creaţia lumii din nimic⁹⁷. ''Numai dacă lumea este din nimic prin voia Lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta''⁹⁸.

Începutul despre care vorbeşte cartea Facerii este atât începutul coborârii Lui Dumnezeu în timp cât şi începutul timpului. Este un deodată ( $\alpha \pi \alpha \xi$) despre care vorbeşte Platon în ''Parmenide'' (156 d)⁹⁹, în sensul în care este lipsit de extensiune. Timpul îşi are originea în voia divină, în acest deodată al consimţirii acestei voinţe. Dar această voinţă o conţine ş pe cea a eonului, ea ''implică persistarea coborârii Lui continui în relaţia cu toată mişcarea lumii în timp''. Ordinea în care s-a realizat creaţia este mai întâi o expresie a legăturii între obiectele creţiei¹⁰⁰, o expresie a structurii $\lambda o\gamma o\iota$-ce implicite. Timpul dintre creţie şi cădere, dacă a fost în alt fel decât cel de acum, îşi găseşte aici o imagine concretă: creţia s-a făcut deodată, întreagă, din punctul de vedere al timpului liniar, dar conţine în sine o desfăşurare plenară a ordinii implicite, desfăşurare care ne apare în chipul celor şapte zile ale creaţiei.