Eternitate, eon şi timp

In Ambigua, Sf.Maxim defineşte în felul următor aceste noţiuni: ''Timpul, când se opreşte din mişcare, este eon şi eonul, când se măsoară este timp purtat de mişcare'', iar ''îndumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi tuturor veacurilor şi tuturor celor ce sunt în timp şi în veac''. Referitor la aceste definiţii Părintele Stăniloae spune: ''eternitatea care se va instala la sfârşitul timpului va fi o concentrare a întregului timp, împreună cu eforturile făcute de oameni, concentrare penetrată de eternitatea divină, cu care omul a intrat în comuniune deplină''⁹². Părintelele arată apoi că deşi timpul a început odată cu lumea creată, el trebuie să-şi aibă originea într-o ''eternitate preexistentă'' ''Eternitatea implică timpul''. Timpul a fost în eternitate ca eon virtual, şi va sfîrşi ca eon actualizat şi eternizat, cuprinzând în el toate realităţile trăite în creaţie în decursul timpului desfăşurat. Timpul este ''o scară întinsă de eternitatea lui Dumnezeu''. El nu ţine de fiinţa creaturii, ci de condiţia ei nedesăvârşită, care impune urcuşul. ''Timpul este relaţia dinamică a creeaturii cu Dumnezeu cel etern⁹³. Timpul nu a intrat în desfăşurare numai odată cu căderea protopărinţilor, pentru că în starea primordială, omul nu era în condiţie desăvârşită, ci chiar odată cu Creaţia. Rămâne totuşi o întrebare: a existat, înainte de cădere, o altă modalitate de desfăşurare a timpului, decât cea de după cădere? Şi, mai mult, între judecata particulară şi cea obştească, sufletul omului trăieşte, cumva, un alt tip de eon decât cel din eshaton? Intr-o interpretare $\lambda o\gamma o\iota$-ică, putem identifica eonul virtual chiar cu structura $\lambda o\gamma o\iota$-ică, aşa cum a hotărât-o Dumnezeu în Sfatul cel de Taină, iar eonul eternizat cu împlinirea acestei structuri în Logosul-Hristos. Timpul este dat, atunci, de dinamica $% \lambda o\gamma o\iota$-lor, astfel că putem accepta faptul că timpul dinaintea căderii ar fi putut avea altă desfăşurare decât cea a relaţiei de ordine completă, pentru că şi dinamismul $\lambda o\gamma o\iota$-lor trebuie să fi fost altul. De asemenea, cunoaştem din Sfânta Tradiţie faptul că la judecata particulară sunt cântărite numai faptele persoanei respective, în timp ce urmările acestor fapte sunt judecate abia la Sfârşit. Acest lucru înseamnă că între cele două Judecăţi, sufletul nu trăieşte comuniunea desăvârşită, deci eonul nu e deplin eternizat.

Intr-o lucrare filosofică pe tema timpului, Gh. Anghelescu abordează temă Eternitate, eon şi timp, pornind de la un studiu al lui Oscar Cullmann, ''Christ et le Temps''; el identifică originea iudaică a termenului de $\alpha \iota o\nu$ în cuvântul olam, şi distinge între $\alpha \iota o\nu$-ul dinaintea creaţiei, cel de după ''ceea ce se numeşte sfârşitul lumii'', şi $\alpha \iota o\nu$-ul prezent. Timpul ''în linie dreaptă'' ar fi jalonat de $\alpha \iota o\nu$-i , între care ar fi situaţi $\kappa \alpha \iota \rho o\iota$ fixaţi de Dumnezeu⁹⁴. Deşi d-sale îi pare naivă, viziunea liniară asupra timpului este totuşi fundamentată dogmatic încă de la Sinodulal II-lea Ecumenic, în chiar Simbolul de Credinţa: ''Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie'', şi în plus, este o realitate palpabilă. Pe de altă parte, aspiraţiile unor oameni spre trăirea unui altfel de timp (multidimensional, ciclic, reversibil, etc.) nu justifică construirea unor ontologii şi cu atât mai puţin a unor teorii ştiinţifice, care să hrănească astfel de iluzii (v. infra: Timpul liturgic). Acest timp liniar, este, după cum am văzut, scara pe care ne-o întinde Dumnezeu; mai mult decât atât este chiar o muchie de cuţit pe care mergem, depinde, nepăsători sau cutremuraţi de frică, dar întotdeauna sprijiniţi de harul lui Dumnezeu. Si, chiar dacă pare puţin forţat, există şi un argument matematic pentru acceptarea timpului liniar ca realitate ontologică a lumii căzute: mulţimea relaţiilor matematice care se pot construi pornind de la o mulţime numărabilă de subiecţi este identică cu mulţimea numerelor reale!